carieră de viaţă

Toţi ne-am dorit când eram mici să ajungem ca mama sau ca tata. Nu ne-am dorit niciodată să ajungem ca nea Ghiţă de la parter sau ca tanti Anişoara de la scara B. Mama şi tata au fost, măcar pentru o vreme, modelul nostru. Ba mai mult, toate o copiam pe mama. Îşi cumpăra mama cizmuliţe roşii, trebuia să ai şi tu pantofiori de lac roşii. Se dădea mama cu ojă mov, era musai şi imperativ să te dea şi pe tine.

Eu nu mi-am dorit niciodată sa fiu ce este mama. Din puncte de vedere profesional zic. Mi-am dorit să fiu doctor oftalmolog. Ca nana mea. Mi se părea aşa de fascinant să fii respectată şi admirată, să vindeci oameni şi să îţi fie recunoscători toata viaţa. Şi, da, să primeşti flori şi bomboane. De câte ori nu am "operat-o" pe sora mea, pe vecina Oana şi câteodată când stătea, pe vecinul Andrei. Toţi erau pe rând "pacienţii" mei. Îi puneam la "perfuzii", îi obligam să doarmă după "operaţie" le făceam injecţii, le dădeam "pastile", până se plictiseau şi fugeau. Şi nu îi mai vedeam vreo 3 săptămâni. Tot timpul m-am întrebat de ce nu se mai joacă cu mine. Acum ştiu.

A căzut cerul pe mine când a trebuit să îmi mut "cabinetul", întru-cât bunicii mei şi-au dărâmat casa. Ce dezamăgire. Un doctor în "floarea vârstei" să trebuiască să renunţe la cabinet şi la pacienţii săi mai mult sau mai puţini fideli. Mi-am mutat aşadar "cabinetul" în grădină. Aer curat ca să le facă bine la pacienţi. Iarna, normal că era închis. Şi aşa eram ocupată cu "studiile" de la grădiniţă.

Când am mai crescut am vrut să mă fac pe rând cântăreaţă, fotomodel, actriţă, prezentatoare. Aveam cu vecina mea Oana emisiunea noastră în fiecare zi de la 16. Prezentam vremea-care era evidentă de altfel, având în vedere că ne jucam afară-, ştiri din sport-nu pomeneam decât de Hagi- şi aveam concursuri la care obligam mămăile să participe şi care ne răspundeau de fiecare dată "spre binele vostru sper că nu voi aţi rupt iar trandafirii ăia albi din grădină". Şi ba da, noi îi rupsesem ca să îi dăm la "invitaţii" din emisiune. Dar ce să ştie ele de televiziune.

Prin clasa a -III- a aşa, am vrut să mă fac arhitect. Duceam în grădină toate păturile ce le găseam în casă, covoare mai vechi, perdele, cârlige, veioză, caiete, perne, sfori, haine uneori şi construiam "căsuţă" pentru mine şi "familia" mea. Până când a început mama să se gândească că parca avea ea nişte pături pe undeva. Şi a trebuit să justific logic lipsa lor.
Când a mai crescut sora mea, ne-am deschis SPA. Făceam baie în ceva butoiaş mai mare, în care stoca bunicul nostru apa de ploaie. Nu încăpeau decat maxim 2 oameni în butoiaş şi nu le dădeam voie să stea mai mult de 10 minute...strategie de afaceri, deehh!!!

Mai târziu am vrut profesoară. De română. Predam la păpuşi, căţel, sau chiar nimănui, comentarii şi tot felul de chestii ce le mai învăţam pe la scoală. Până când m-a învăţat mama ce înseamnă meseria: "îţi dau eu numai profesoară peste cap".

Într-a noua deja visam cai verzi pe pereţi cum zicea tata. Voiam ambasadoare. Nu m-a ţinut mult. Numai până într-a zecea când am hotărât cu prietenea mea Katy să ne facem dirijoare de avioane pe piste. Până când a ridicat tata din spranceană la mine: "ia vezi poate îţi revii".

Până în clasa a -XI -a dădeam la jurnalism, înainte să dau bacul dădeam la Bucureşti la Relaţii Internaţionale şi am ajuns în cele din urmă la Cluj.

Ştiam eu că trebuia să îmi urmez visul de a deveni prezentatoare.
Hanna ai legătura.