ochi albastri

Am privit ieri în cei mai trişti ochi din lume. Doi ochi trişti, înceţoşati, minunat de albaştri. Cândva, cu siguranţă au zâmbit, cândva s-a îndrăgostit cineva nebuneşte de ei. Cândva, priveau lucruri măreţe, admirau florile şi cerurile, zâmbeau oamenilor. A mai rămas albastrul din ei. Albastrul trist, albastrul obosit, albastrul dezamăgit. De viaţă, de oameni, de cei pe care i-a iubit, de cei pe care au iubit-o şi au rănit-o, de cei care au părăsit-o.

Doi ochi care mi-au spus o poveste de câteva sute de pagini. Doi ochi care mi-au dat de gândit, doi ochi care m-au făcut să mă opresc.

"Mă ajuţi te rog?" mi-a spus o voce dulce, înceată, speriată, dezorientată, înfrigurată. Două mâini tremurânde arătându-mi la ce să ajut. Ochii cei albaştri care mă studiau: "oare ce a făcut-o să se oprească"? Cu siguranţă, sinceritatea din privirea ei. Nu mila, nu compasiunea, nu altruismul. Nu dorinţa de a-mi ajuta aproapele. Sinceritatea!!Si desigur, ochii albaştri în lacrimi.

Pentru că toţi avem problemele noastre la care să ne gândim. Pentru că toţi vrem să prindem autobusul, pentru că toţi ne grăbim spre locul de parcare. Şi pentru că îi catalogam pe toţi cei care stau cu mâna întinsă- impostori, mincinoşi, prefăcuţi! Să nu uităm totuşi, că mai sunt şi cei câţiva care, chiar au poveşti de spus, durere de împărtăşit, lacrimi de observat. Deci, în graba aia spre parcare, în timp ce ne enervăm că şeful ne-a mai dat un proiect, am putea să îi observăm şi chiar dacă nu îi ajutăm, măcar să ne gândim, că sunt unii care nu au un şef, care nu vor dormi la noapte sub o pătură călduroasă. Dacă tu, ai fi în locul lor, ţi-ai dori să se oprească cineva să priveasca în ochii tăi îndureraţi?

Dacă da, haideţi să încercăm să judecăm mai puţin şi să privim mai mult!

operţiunea: schaunele!!

Acum mai nou sunt expertă în montat scaune şi mese. Dacă aveţi nevoie de experţi în montaj şi stricat şi deşurubat şi depiuliţat, chemaţi-mă. Pe mine şi pe colega mea Ioana.
Mda, ne-a achiziţionat proprietarul (în cele din urmă şi după 1000 de "hai" şi "când" şi "vreţi") o masă şi 3 scaune. Aşa că ni le-a trântit ostentativ pe jos şi şi-a luat lumea bună. "Fetelor, vă descurcaţi voi". NOOOOTT!!Cap de tractor!!! Suntem fimei. Fimeile îs cu unghiile şi părul şi asortatul hainelor, nu cu înşurubatul mobilei.

In fine, ne apucăm noi să desfacem pachetele. Numai şurubele şi piuliţe şi părţi dezmembrate şi mulţumită capurilor inteligente de la Ikea, un manual. Ceva în genul "pătrăţel-click", "cerculeţ-norişor", "şurubel-1,2". Adică, neînţelesito-chinezo-vietnameză, de la mama ei de acasa. Dar noi putem. "Trebuie să putem" a zis Ioana vijelioasă. Aşa că, în lipsă de şurubelniţe şi alte ustensile pentru înşurubat ne-am înarmat cu vreo 3 cuţite, un foarfec, cheile, o linguriţă (don't ask) şi un cutter. Şi dă-i şi înşurubează şi prinde şi desface şi "ia uite că stă!!"(strâmb şi total invers). Da' noi putem da???Ajungem la concluzia că ne lipsesc nişte şurubele (pentru că le-am folosit pe toate să prindem spătarul!!) şi am zis să trecem ma bine să construim masa, că doar cât de greu poate fi.

Şi începem să scoatem: două bucaţi albe de lemn, 3 bare, 15 şurubele, 20 de piuliţe, 2 chestii (nu pot să mă pronunţ ce ar putea reprezenta), nişte chestii de metal, nişte chestii de plastic şi bineînţeles, un manual. Cea mai frumoasă poză era aia de pe ultima pagină, unde arăta o tanti cum şedea ea victorioasă lângă masă. Uitându-ne cu jind la tanti, ne închipuiam şi pe noi stând la măsuţa noastră frumoasă de la Ikea, când va fi toată într-un singur loc, prinsă şi înşurubată, nu împrăştiată ca maţele unei filapamciuc călcat de tren, prin tot holul.

Datorită desenelor extraordinar de clare (de ziceai că-s făcute în codul balenelor gravide), reuşim să prindem placajele albe. Relativ, pentru că şurubelniţă nu aveam, iar vârfurile de la cuţite erau tocite de la încercarea de a construi scaunele.
Pe la 2 şi ceva ne gândim noi că poate ar fi mai bine să o lăsăm pe a doua zi când vom merge cu cerşitul prin bloc, de o şurubelniţă. Oricum, pentru două femei, fără şurubelniţă, ne-am descurcat destul de bine: un scaun care stă în picioare cu spătarul înşurubat stramb şi placajul pus pe dos şi o masă care stă perfect cu picioarele în sus, pe gresia din bucătărie. De Crăciun îmi doresc o şurubelniţă. Din aia frumoasă, performantă, cu mai multe capete, profesională. Sau un set complet de cuţite cu vârful ascuţit. That could work too.

destination=>ARMANI!

Bweii, deci îs obsedată de un parfum. Da' obsedată aşa rău. Când miroase cineva pe strada îl simt de la 5 m şi după ce trece şi lasă dâraa de parfum, rămân aşa pierdută parca aş fi un vampir, care simte miros de sânge dulce, ce i-ar plăcea. Plus că de fiecare dată când trec pe la o parfumerie intru şi mă duc repede să îl mai miros o dată. Miroase aşa elegant, stilat, chic, dulce, sexy, romantic, provocator. Cum vreţi voi. Ideea e că e prea tare.

Am promis că din primul salariu îmi cumpăr. Asta e stabilită chestia de când am aflat de el prima oară. Partea mai şubredă e că înca nu am salariu, pentru că (dăăăhh!!!) încă nu am job, pentru că (futu-i bazmuzucul măsii) încă e criză (şi încă va mai fi). Şi toata una peste alta, ca să mă oftic eu şi mai tare, a apărut şi o nouă variantă de la el. Great!!Deci acum din primul salariu îmi voi lua două. Pentru că trebuie să am ambele variante, ca să nu umblu după aia în continuare ca zombie pe stradă mirosind varianta pe care eu nu o am.

Mna, drumul spre el e lung. Dar când îl voi avea, voi dormi cu el în braţe. Parol!!!!

Bucureşti- part one

Hello Bucureşti!
Dacă n-ai curajul să te muţi în Bucureşti nu ai sânge rece în tine. Zic eu. Nu ştiu, poate că toţi aveţi experienţe neplăcute cu a noastră dragă capitală, poate unii nu mai puneţi piciorul aici nici tăiaţi în 15 bucăţi, poate că alţii sunteţi îndrăgostiţi de oraşul asta.

Eu, înca sunt în "decizii". Îmi place sau nu îmi place?
Îmi place dacă ar fi să merg toată ziua cu metroul şi dacă m-aş putea plimba zi lumină pe strada cu fântânile arteziene din faţa Casei Poporului (care apropo îi huuuugeee). Şi îmi place că fiecare e cu mama măsii şi te bagă şi pe tine într-o mamă a măsii dacă nu ai deja o mamă a măsii în care să fii integrat (oameni darnici). Ieri am fost cu nişte prieteni în Bucureştiul vechi, pe ceva stradă ce seamană cu străduţele din Salzburg (XOXO). Micuţa şi cu multe cafenele. Fără zgomot, fără praf şi aglomeraţie fără oameni care se ceartă. Parcă nici nu ai fi în Bucuresti. Parcă e un orăşel micuţ, de pe la 1800, unde toţi sunt calmi şi cu voie bună.

Bun, în rest mă enervează (am început deja) că toţi se ceartă. Ori de la loc în tramvai, ori de la 15 cm de parcare, ori care dă cui prioritate ori care are maşina mai maşină şi dinţii mai mulţi în gură. Una chiar se certa de la o pungă de chips-uri cu unul. 90% din ei îs de la foarte grăbiţi în sus. Şi cam tot atâţia au puteri paranormale (ştiu că se va face verde cu 5 secunde înainte aşa că încep să claxoneze). Se trece pe roşu de parca ar fi strada lu' tac'su, se urcă în tramvai de parcă intră în pod şi se vorbeşte tare. Se cânta peste tot şi din toate (în tramvai la acordeon, în metrou din voce sau invers) important e că sunt oameni talentaţi.

Oricum, Bucureştiul ori iţi place ori nu iţi place. La fel cum era şi cu marea. Dacă ştii să vezi părţile bune orice lucru e frumos la urma urmei.