Christmas

Am zis iniţial că nu voi scrie despre Crăciun pentru că numai despre asta se vorbeşte de vreo lună. E un subiect epuizat la fel ca şi alegerile, la fel ca şi încălzirea globală şi sfârşitul lumii. Dar la fel ca şi marea, Crăciunul mă fascinează. Nu ştiu dacă am rămas cu o obsesie de când eram mică, sau dacă e ceva mai recent, ideea e că e singura sărbatoare din an, care mă face să mă simt altfel.
Spre deosebire de alţii care îşi plănuiesc Crăciunul prin locaţii exotice, prin hoteluri de 5 stele şi multe grade plus, pentru mine Crăciunul este sinonim cu "acasă". Mă voi întoarce mereu acasă de Crăciun, oriunde aş fi şi oricât de muuuulţi bani aş avea.

Mi-ar plăcea totuşi, să mai văd Crăciunul aşa cum îl vedeam când eram mică şi mă fraierea mama că dacă nu mă duc să colind toţi vecinii şi toate tănţile şi nenii şi mătuşi şi unchi şi găini şi toată vegetaţia sau nevegetaţia din cartieru-mi minunat, între timp sigur va veni Moşul. Moş, care în fiecare an avea aceleaşi roţi la sanie, căci îşi lăsa amprentele "saniei" în faţa porţii. Până când am mai crescut şi mi-am dat seama că sania nu are roţi, ci şine şi atunci cărui fapt se explică urmele de roţi din faţa porţii. Da, eram genul ăla de fetiţă cu multe întrebări tâmpite şi care începeau toate cu "de ce". En fin, aşa cum mi-a explicat (a se citi "minţit în stil urât") mama, moşul mai vine şi cu maşina personală, pentru că a lăsat sania Crăciuniţei. Right!!

Mai îmi plăcea când se chinuiau (both) mama şi mamaia, să mă înveţe în fiecare an alte colinde. Şi să îmi rererere-explice de ce trebuie să învăţ colinde noi. Asta ca răspuns la întrebarea: "mami, pot să cânt Moş Crăciun cu plete dalbe"? Bineînţeles că sala de repetiţii era în bucătărie printre cozonaci şi alte bunătăţi, spre disperarea tatălui şi a bunicului meu şi până la vârsta când a început să înteleagă şi ea cine zbiară aşa, a surioarei mele. Nu prea înţelegeam, de ce tanti Lica vine şi colindă şi ea, deşi nu era nici pe departe copil şi totuşi, bunica mea îi dădea tot timpul din colacii şi dulciurile, proprietatea mea personală. La început am crezut că e din milă, după aia m-am gândit că strânge pentru copii nevoiaşi şi până la urmă mi-a explicat bunica mea, că toţi care ne colindă primesc câte ceva- răspuns, care nu mi-a satisfacut strategiile de afaceri pentru Crăciun. Având în vedere că erau cam 30 de covrigi şi cam 3 pungi de bomboane şi o densitate a colindătorilor de 3-4 pe oră, în mai puţin de 5 ore rămâneam şi fără bomboane şi fără covrigi. Pentru că nu veneau individual, ci în gaşcă şi asta îmi scădea cu mult profiturile.

Bun, nu prea mă încântau, ba chiar mă enervau "urşii". Mai întâi, pentru că îi auzeam dinainte să intre pe poartă. Era un zgomot înfiorător şi oriunde m-aş fi ascuns, de fiecare dată îi auzeam. Ca să nu mai zic de bătaia tobelor (care erau cel puţin 4) şi de măştile urâte, dar urâte măh, cu mult păr şi schimonosite. Şi nu întelegeam de ce în fiecare an e tot vorba despre urs şi de ce nu poate şi delfinul sau vrăbiuţa să aibă dans şi melodie. Până m-a lămurit tata (dezamăgit, că nu are şi el băieţi cărora să le transmită experienţa "dansului urşilor") că aşa e obiceiul, să vină ursul în fiecare an, să se miaune acolo unul, altul să se schelămbie pe jos de dureri abdominale, altul să bată din tobă şi să ragă cât îl ţine gura că i s-a îmbolnăvit ursul şi la sfârşit să plece cu toţii în pas de balet, satisfăcuţi de prestaţia lor artistică.

Am avut mare noroc că ai mei erau mai puţin "comunişti" decât alţi părinţi şi "mosul" venea întotdeauna în seara de Ajun. Nu în dimineaţa de Crăciun. Şi aşa a rămas şi până în ziua de azi. Moşul vine pe 24 seara. Chestia cu 25-ul e luată evident de la "our american friends" care se zgâiesc toată noaptea cu ochii la uşă sau la brad şi sfârşesc prin a adormi curceşte pe unde apucă. Deci, de ce să nu laşi copilul să doarmă liniştit în noaptea de 24, ştiind că Moşul Eschimosul a venit deja?
Când mă gândesc acum, mă distrează listele kiloarhimetrice pe care le făceam cu dorinţele de Crăciun. De la păpuşi în mărime naturală, până la penare şi rochiţe nu lipsea nimic. Când am mai crescut făceam liste şi pentru surioara mea, care nu se afla în capacitatea de a scrie şi pentru mama şi tata care nu aveau timpul necesar sa îi scrie moşului. Diferenţa era, că ei erau trecuţi la subpuncte, eventual la, "aaa...şi mosule..." şi nu în lista cu dorinţe principale.

Mna, deci aş putea vorbi la infinit despre Crăciunurile copilăriei mele şi despre fetiţa enervantă care eram. Ca să trag linie, în creieraşul meu plin de pitici, Crăciunul înseamnă "acasă, marţipan şi portocale". Şi dacă e la ofertă, Coca-Cola Vanilla, de care nu am mai băut din clasa a V a.

Hai, ho ho ho-uţi acolo şi fiţi cuminţi să vină Moşul!