ochi albastri

Am privit ieri în cei mai trişti ochi din lume. Doi ochi trişti, înceţoşati, minunat de albaştri. Cândva, cu siguranţă au zâmbit, cândva s-a îndrăgostit cineva nebuneşte de ei. Cândva, priveau lucruri măreţe, admirau florile şi cerurile, zâmbeau oamenilor. A mai rămas albastrul din ei. Albastrul trist, albastrul obosit, albastrul dezamăgit. De viaţă, de oameni, de cei pe care i-a iubit, de cei pe care au iubit-o şi au rănit-o, de cei care au părăsit-o.

Doi ochi care mi-au spus o poveste de câteva sute de pagini. Doi ochi care mi-au dat de gândit, doi ochi care m-au făcut să mă opresc.

"Mă ajuţi te rog?" mi-a spus o voce dulce, înceată, speriată, dezorientată, înfrigurată. Două mâini tremurânde arătându-mi la ce să ajut. Ochii cei albaştri care mă studiau: "oare ce a făcut-o să se oprească"? Cu siguranţă, sinceritatea din privirea ei. Nu mila, nu compasiunea, nu altruismul. Nu dorinţa de a-mi ajuta aproapele. Sinceritatea!!Si desigur, ochii albaştri în lacrimi.

Pentru că toţi avem problemele noastre la care să ne gândim. Pentru că toţi vrem să prindem autobusul, pentru că toţi ne grăbim spre locul de parcare. Şi pentru că îi catalogam pe toţi cei care stau cu mâna întinsă- impostori, mincinoşi, prefăcuţi! Să nu uităm totuşi, că mai sunt şi cei câţiva care, chiar au poveşti de spus, durere de împărtăşit, lacrimi de observat. Deci, în graba aia spre parcare, în timp ce ne enervăm că şeful ne-a mai dat un proiect, am putea să îi observăm şi chiar dacă nu îi ajutăm, măcar să ne gândim, că sunt unii care nu au un şef, care nu vor dormi la noapte sub o pătură călduroasă. Dacă tu, ai fi în locul lor, ţi-ai dori să se oprească cineva să priveasca în ochii tăi îndureraţi?

Dacă da, haideţi să încercăm să judecăm mai puţin şi să privim mai mult!